Trist, si cutremurat de soartă

Să stau întins pe pământul ce curge,
Ca ploaia ce cade din cer și-l udă,
Să stau așa de nemișcat, așa cum
Și fiarele stau, ca să se ascundă,
De ploaia ce cade din cer neîncetat.

Să stau întins pe pământul ce curge,
În torenți, și spală trupul meu ce zace.

E întuneric de-atâtea ropote de ploaie,
Ce se revarsă neîntrerupt ca o perdea,
Din cerul plin de norii gri
de “plumb de gloanțe”...pentru mine.
Și nemișcat e timpul cu ale lui secunde,
Ce udă tot ce este al naturii dat să fie.

Să stau pe pământul ud ce curge,
Țărâna udă să mă acopere năvală,
Iar frunzele să-mi netezească fața,
Udată de ploaie, udată de lacrimile mele,
În suferința mea, iubindu-te pe tine.

Să stau, și să privesc în ploaie
Sfârșitul, o unică poveste concepută,
Și scrisă, numai, și numai de tine!

Cât să mai stau așa natură,
Trist și cutremurat de soartă,
Iar să mai aștept o altă zi cu ploaie,
Ce să îmi spele încă odată trupul,
Și lacrimile, ce-mi curg șuvoi pe față,
Așteptând ca ea oare să vie,
Cândva, vreodată ?

Să rămân întins pe pământul ce curge,
În torenți, și-mi spală trupul ce zace,
Așteptând ca ea din nou să apară oare…
Ca o scrisoare rătăcită doar de soartă !?